Game. Set. Match. BRD Nastase Tiriac Trophy

Nu știu dacă am mai menționat până acum, dar nouă ne plac sporturile, în special tenisul , cu toate că n-am practicat niciodată vreun sport. Nu am crescut jucând tenis și nici măcar nu ne-am uitat la tv când eram mici. Fiind din județul Vâlcea, pentru noi sportul rege era handbalul și eram prezente destul de des la meciurile Oltchimului împreună cu familia. Tenisul l-am descoperit din pură întâmplare, butonând telecomanda și neavând la ce să ne uităm. Era sfârșitul lui 2003, Turneul Campionilor era în toi și am încercat să înțelegem care-i treaba cu tenisul. Cum nu știam mai nimic despre tenis, i-am apreciat foarte mult pe comentatorii meciurilor pentru că explicau destul de bine ce se întâmplă pe teren. Așa am aflat ce e ăla un game, un break, un voleu,  un dropshot, mai toți termenii care țin de tenis și care sunt diferențele dintre mai multe lovituri. Cum eram niște adolescente de 17 și 15 ani, evident că ne uitam și la felul în care arată un jucător. Dacă pe lângă faptul că juca bine mai era și drăgut, cu atât mai bine (da, știm, superficial, dar așa funcționează mintea adolescenților). Până la sfârșitul turneului hotărâsem deja cine este tenismanul nostru preferat și onoarea i-a revenit lui Andy Roddick, care anul acela câștigase US Openul-ul și era numărul 1 mondial.

Cu Andy Roddick, pasiunea noastră pentru tenis a crescut de la an la an. Eram prezente pe forumurile dedicate tenisului și pe cel de pe pagina personală a lui Roddick. Am “întâlnit” acolo oameni cu aceeași pasiune ca și noi, oameni cărora le plăcea același jucător și cu care împărtășeam emoțiile fiecărui meci. Am avut parte de nopți nedormite când stăteam în fața televizorului, cu prietenii virtuali alături și scriam pe forum ce se întâmplă în timpul meciului pentru cei care nu puteau să-l vadă live. De cele mai multe ori lumea spunea doar cât e scorul, așa că vedeai numai 30-15, 40-40 și chestii de genul ăsta pe acolo, cu mici detalii când Andy reușea vreo lovitură mai spectaculoasă. Dar era fun. Nu cred că o să uităm vredată US Openul din 2005, când era printre favoriții la titlu. Juca în primul tur cu Gilles Muller, meciul începând pe la 5 dimineața. Numai că meciul nu a mers cum ar fi trebuit și Roddick a pierdut în 5 seturi, înfrângere urmată de o mulțime de “nooooo” pe forum și expresii șocate pe fețele noastre.

Ca fan Andy Roddick, aveam destul de mulți jucători care ne plăceau (eram fane Safin), dar era clar cine nu trebuia să-ți placă. La început, inamicul nr 1 a fost Lleyton Hewit, pe care mai toată lumea părea să-l urască. Apoi a apărut Federer. Cred că vreo 80% din fanii lui Roddick nu-l plăceau pe Federer (din motivele evidente). Finala de la Wimbledon din 2009 este și acum subiect de discuție interzis printre fanii lui Roddick (s-ar putea să fi vărsat ceva lacrimi atunci). Pe Nadal am început să-l placem pentru că era cam singurul la vremea respectivă care putea să-l bată pe Federer (și destul de des), așa că a ajuns și el printre preferații noștri. Și nu credeam că o să se întâmple vreodată, dar după ce Roddick s-a retras din tenis, Federer nu ne-a mai enervat atât de mult. Am putut să ne uităm obiectiv la meciurile lui și să-i apreciem jocul, dar tot cu Nadal ținem când joacă unul împotriva celuilalt.

Ce e cu toată vorbăraia asta despre tenis? Păi, se apropie turneul de tenis drag nouă și am zis să vă povestim cum am început noi să urmărim sportul ăsta. În 2005 a fost pentru prima dată când am ajuns la turneul de la București, iar pe vremea aia se numea BCR Open. Anul acesta o să fie al 12 an consecutiv în care o să fim prezente și putem spune că s-au schimbat destul de multe, organizatorii făcând o treabă din ce în ce mai bună. Bine, locația în sine este deținută de BNR și organizatorii nu prea aveau cum să facă modificări, dar au reușit să cosmetizeze cât de mult au putut. Arenele BNR sunt situate în cartierul Cotroceni (unul din preferatele noastre), într-o locație cu mulți copaci și multă verdeață. Este chiar drăguț să te plimbi pe acolo și să stai liniștit pe iarbă atunci când începe să se aglomereze i să vină din ce în ce mai multă lume (de obicei în zilele cu semifinala și finala). Până în 2012 turneul avea loc în ultima săptămână din septembrie, după aceea mutându-se în aprilie (în aceeași săptămână cu turneul de la Barcelona, motiv pentru care jucătorii spanioli care veneau la București au preferat turneul spaniol).

Atunci când aștepți următorul meci sau pur și simplu vrei să te răcorești puțin, te îndrepți către zona cu mâncare/relaxare. Înaintea fiecărei ediții ne întrebăm dacă s-a schimbat ceva în amenajarea zonei și dacă o să găsim sponsori noi. Tonetele de înghețată sunt în fiecare an la locul lor, la fel ca și rulota cu hamburgeri/hot-dog (pe ei i-am găsit n fiecare an în care am fost). Însă primul lucru care îl facem când ajungem la turneu e să mergem la spațiul amenajat de Poiana Soarelui și să luăm biscuiți (așteptăm un an întreg biscuiții ăia). A devenit deja un ritual. Ne-am bucurat când de cațiva ani încoace a apărut o nouă zonă de relaxare, un fel de cafenea în aer liber în care putem să bem un cappuccino bun. Și de vreo 2-3 ani, Chef Scarlatescu are o zonă cu un mic “restaurant” cu mâncare senzațională. Toate astea le trecem la plusuri pentru că acum 10 ani, opțiunile erau cam limitate. Ținem minte însă că într-un an au avut o rulota de la McDonald’s și l-am găsit pe Gael Monfils la coadă, semn că nici atleții nu refuză junk food-ul din când în când. Dar ca să dăm și o bilă neagră, una din problemele noastre au fost întotdeauna toaletele, pe lângă faptul că sunt puține și se face o coadă interminabilă când e lume mai multă, nu cred că au fost renovate de mai bine de 10 ani. Era întotdeauna una care a fost tot timpul defectă și faceam mereu pariu dacă o s-o găsim tot așa și mare ne-a fost mirarea acum 2 ani când am văzut că funcționa.

Fiind un turneu micuț, ai posibilitatea să vezi jucătorii trecând pe lângă tine spre terenurile de antrenament fără să-i deranjeze prea multă lume. Și poți să-i vezi liniștit la sesiunile de antrenament pe terenurile de lângă arena centrală pentru că nu e așa de multă lume în timpul săptămânii și poți să-i vezi cum interacționeză unii cu alții (jucătorii de dublu sunt mai fun de privit pentru că glumesc ceva mai mult în timpul antrenamentelor). De-a lungul timpului am avut parte de meciuri mai mult sau mai puțin spectaculoase, meciul de retragere al lui Andrei Pavel, succese românești, cu Horia Tecău caștigând trofeul de dublu 3 ani la rând cu parteneri diferiți și bineînțeles meciurile demonstrative cu nelipsitul Mansour Bahrami (preferatul nostru a fost cel din 2010 cu Ilie Năstase, Henri Leconte, Mats Willander și Bahrami). Am îndurat vreme destul de schimbătoare în toți anii ăștia. Am avut parte de ploi și furtuni (abia aveam unde ne adăposti), frig neașteptat, cât și soare atât de dogorâtor încât am făcut insolație. Ținem minte și acum finala de dublu din 2008, când după o ploaie torențială nu mai rămăsese aproape nimeni la Arene și meciul s-a reluat pe seară pe o vreme extrem de răcoroasă (aveam mănuși!). Cu soarele ne-am învățat minte și acum avem tot timpul la noi crema cu protecție solară. Anul acesta n-o să se mai joace pe arena centrală pentru că nu are toate avizele de funcționare din partea ISU, așa că s-a construit o nouă arenă de 2000 de locuri. N-o să mai fie meciul demonstrativ, n-o să mai vină atât de multă lume, dar sperăm ca unele lucruri să nu se fi schimbat. Și chiar dacă au anunțat că asta o să fie ultima ediție, noi sperăm că totuși să se găsească o soluție pentru continuarea turneului. Până una alta, ne vedem la tenis!